National Championships 15-16

THE CALL. Every year in Romania we have a Alpine National Championship. It is not a FIS race which means it means nothing to the world ranking, just to the ranking inside the country. It was the end of March when the organizing committee found a place to host it. As per usual, the problem was the lack of snow. My season was over. Just one week before I crashed in France at the British National Champs. I get a call from my club in Romania, Corona Brasov. They were letting me know the National Champs were on and they asked me if I am willing to go. I told them ok, I will try, but I can’t promise anything because of the state of my ankle. No worries. I packed the car and started driving.

THE WAY. As some of you may know, when you have a swollen ankle it’s best to keep it up as much as possible right in the aftermath of an incident. You can imagine I could not do that whilst driving so of course my ankle got bigger and bigger. Oh and there was a case of a “small” accident on the way in Romania with just a few kilometers to go. I was stopped there for a few hours. Shit happens. Anyway after I started moving I realized it was too late for me to go on and my ankle was getting dangerously big. So big I was worried that I can’t even get my boot on anymore. I stopped at a hotel about 1 hour away from the venue (Voineasa-Transalpina resort). Got in the room, tried my boot on. No chance. Let’s not panic. I would try to get some sleep keep the leg up and try again tomorrow. Done and done. No chance. It was clear I could not race that day. It was slalom on Monday and giant slalom on Tuesday. The slalom was no chance. I was lucky enough to have a good friend close by in Deva (I had to drive back) who spoke to a doctor for help. Once there I told him to do whatever he needs to do so I can race the next day. Whatever he asked? Whatever. He got the needle out and injected me there and then. In 30 minutes my ankle was almost like normal. Started driving again and Monday in the afternoon I was there. The funny thing is that after all this trouble I heard some people that none of this happened and I stopped I don’t know where and did I don’t know what, not wanting to make it there on purpose. Cute. Of course none of them had the guts to say this to my face. But I have no problems. There will always be haters :*.  

THE RACE. Giant Slalom. Not exactly my discipline (I have to specify here for those of you who don’t know that my disciplines Super-G and Downhill are never held in Romania for a series of reasons: too dangerous, not enough protection nets etc.) but I was confident. The absolute favorite was,of course, Alexandru Barbu. Those are his disciplines, the “technical” disciplines, Giant Slalom and Slalom (mostly because he is as brave as a little kitten). Surprisingly first run finished with me in front. My ankle was not the best for sure but I felt I did a pretty good job, whilst Alex made quite a costly mistake. In the second run I hit a hole with my bad ankle (of course, it had to be that one) and the last 15 gates were absolute torture. Somebody even told me you could clearly see that I was skiing only on one leg. The final result was Alex came in 1^st, I was 2^nd and our good friend a colleague Claudiu Tudoran from Predeal came 3^rd. I was happy with the result (considering) and was happy to be there. 

THE PLACE. It was the first time skiing at Transalpina resort. I must say I heard a lot of good and bad things about that place and honestly I did not know what to expect. Seeing it for myself I can tell you it is a very nice place to go skiing and I would go there again anytime. For more informations click HERE. I also had the pleasure to meet Marius Fodor and Ramona Fodor, the people who are running the place. Thanks to them for helping us with hosting the National Championships. Without them for sure none of this would be possible, they are greatly appreciated.

THE SUPPORT. Sometimes when you are skiing internationally you forget that even if you do not have so many fans in other countries, the home support is always there, watching. I was “brutally” reminded when a “mob” of 10 kids recognized me and “attacked” me. They are the future ski stars from CSS Petrosani and I hope I will see them racing till the very top. The potential is surely there. I have to say…when they were there on the slope yelling after me, running towards me and fighting over who would hug me first, it’s one of the best feelings in ever had. They think I did them a favor by sitting, chatting and tanking pictures with them when it is actually the other way around. The feeling I got right there and then is the feeling that it is driving me every morning to wake up and go train, regardless of what time and season it is. I thank them and I promise I will be the best possible role model I can be. I hope I can show them a good way and I would be happy if one day anyone of them can surpass me and beat all my records. Thank you kids. You give me strength. 

Campionatele Naționale 15-16

CHEMAREA. În fiecare an în România are loc Campionatul Național de Schi Alpin. Deoarece nu este o cursă FIS, este importantă doar pentru clasamentele naționale. Era finalul lunii martie când organizatorii au găsit o locație unde să se poată desfășura probele. Problema a fost ca de obicei… lipsa zăpezii. La acel moment sezonul meu era încheiat. Nu natural, ci după o căzătură destul de zdravănă la Campionatele Naționale ale Marii Britanii desfășurate în Franța. Primesc un telefon de la clubul meu Corona Brașov. Mă anunță că se țin ”naționalele”. Pot să mă duc? Mă uit la picior…mă gândesc 5 secunde…hai că încerc, dar nu promit nimic dată fiind situația. Am pus totul în mașină și m-am pus pe condus.     

    

DRUMUL. După cum poate unii dintre voi știți, dacă ai o gleznă umflată este ideal și recomandat să ții piciorul în sus, mai ales o perioadă de timp după accident. Vă închipuiți sigur că acest lucru nu a fost posibil în timpul condusului. Bineînțeles că glezna a început să mi se umfle mai tare. Pe lângă asta am întâlnit și un “mic” accident pe drum spre România. Accident care m-a ținut pe loc câteva ore bune. Se întâmplă, ce să-i faci? În fine, după ce am reușit să pornesc din nou, s-a făcut prea târziu și glezna se umflase mult prea mult. Am decis să mă opresc la Petroșani, destul de aproape de Transalpina unde se desfășura competiția. Am ajuns în camera de hotel și am încercat să mă încalț. Nici o șansă. Nu am intrat în panică. Hai să dorm puțin, stau cu piciorul sus la noapte, mă trezesc la prima oră și mai încerc încă o dată. Zis și făcut. Nici măcar o șansă. Era cât se putea de clar pentru mine: probele din ziua respectivă erau compromise. Era luni. Luni era proba de Slalom și marți Slalomul Uriaș. Am noroc însă de prieteni peste tot. L-am sunat pe unul bun de la Deva (deci trebuia să mă duc înapoi) care a rezolvat să ajung la un doctor cât de repede se poate. Odată ajuns la el, l-am implorat să facă orice deoarece trebuie să pot concura a doua zi. Orice? Orice. Bine. A scos acul, mi-a făcut o injecție și în mai puțin de 30 de minute glezna mea se făcuse aproape normală. Din nou in mașină, am ajuns la Transalpina puțin după prânz. Însă după tot acest drum, cu toate cele întâmplate altceva este amuzant. Am auzit că unii dintre oameni prezenți nu au crezut  povestea mea și au spus că nu am avut chef să ajung, că am făcut nu știu ce pe nu știu unde. Drăguț. Bineînțeles, nu a venit nimeni la mine să îmi spună asta în față. Dar asta este. Nici o problemă. Mereu vor exista ”hateri”. :*. 

CONCURSUL. Slalom Uriaș. Nu era proba mea (trebuie să specific aici pentru cei care nu știu că probele pe care sunt specializat, anume Coborâre și Super-G nu se desfășoara la noi în țara deoarece sunt prea periculoase și nu avem protecția necesară). Dar eram încrezător. Favoritul era bineînțeles colegul Alexandru Barbu. Probele “tehnice” sunt probele lui (în mare parte pentru ca îi este frică și de umbra lui). Surprinzător însă după prima manșă conduceam ostilitățile. Glezna mea nu era 100% sănătoasă, însă cu toate astea am simțit că am mers bine. Trebuie să specific că Alexandru a făcut o greșală, care l-a costat destul de mult. În a doua mansa am intrat cu piciorul intr-o groapa care mi-a afectat tare glezna, iar ultimele 15 porți a fost doar o luptă cu durerea. Cineva chiar mi-a spus că se vedea clar cum schiez foarte mult doar pe un picior. În fine rezultatul final: câștigător Alexandru Barbu (cum era normal de altfel), eu am luat locul 2, iar podiumul a fost completat de colegul și prietenul de la Predeal, Claudiu Tudoran. Am fost mulțumit de rezultat și m-am bucurat cu adevărat că am reușit să ajung la acest concurs.

STAȚIUNEA. Este pentru prima dată când ajung la Transalpina. Am auzit păreri împărțite legate de această stațiune și sincer chiar nu știam la ce să mă aștept. Dar după ce am văzut cu ochii mei, pot să vă spun cu certitudine că este un loc minunat pentru a practica schiul și m-as întoarce oricând acolo. Pentru mai multe informații click AICI. Am avut și plăcerea să îl cunosc pe directorul stațiunii, pe domnul  Marius Fodor și pe doamna Ramona Fodor. Multumită lor am avut parte de Campionate Naționale anul acesta. Vă mulțumesc pe această cale și mi-a făcut o mare plăcere să vă cunosc.

SUSȚINERE. Câteodată în timpul sezonului când sunt departe de România, uit de susținerea  pe care o am aici. Cu toate că poate nu îmi dau seama, ea există. Mi-a fost adusă aminte într-un mod “brutal”, când o “gașcă” de copii m-au recunoscut și literalmente m-au “atacat”. Sunt viitoarele stele ale clubului CSS Petroșani și sper să îi văd pe schiuri până pe cele mai înalte culmi. Potențial există cu siguranță. Trebuie să spun că momentele cand eram cu ei pe pârtie și  era ca o mică ”bătaie” care sa mă ia primul în brațe, sunt unule dintre cele mai frumoase sentimente pe care le poți trăii. Sentimentul care m-a cuprins în acel moment, mă împinge să mă trezesc în fiecare dimineață, indiferent de oră sau de anotimp și să mă duc la antrenament. Ei au impresia că eu le-am făcut o favoare că am stat puțin împreună cu ei, când defapt este exact opusul. Le mulțumesc pentru ceea ce îmi oferă și promit să fac tot ce îmi stă in putință să le fiu cel mai bun model. Sper că pot să le arat o cale câtre un drum bun în viață și îmi doresc din inima ca într-o bună zi oricare dintre ei să îmi depășească toate recordurile. Vă multumesc. Voi îmi dați putere.

ROGER BIBU...nu Federer

      Astăzi doresc să prezint lucrul de care sunt poate cel mai mândru de când m-am reapucat de acest sport numit schi alpin. În acel moment aproape nimeni nu credea in mine și în cariera mea de sportiv. Am auzit (cu o singură excepție) numai cuvinte de genul: pentru ce? Nu încerca. Nu are rost. Nu ajungi nicăieri. Pe mulți dintre acești oameni am reusit să îi aduc alături de mine între timp. Este adevărat că între timp s-ar putea să fi pierdut pe unul dintre ei, dar nu e problema. O să îl fac sa creadă din nou în mine cât de curând .

     De atunci am avut parte de alte surprize. Oameni pe care nu îi cunosc personal vin la mine cu intenția de a mă ajuta (până acum mai mult spiritual, dar e bine și asta. Ce este în mână nu-i minciună. Îl cheamă Roger Bibu. Povestea este lungă, dar o fac scurtă: a venit la mine, s-a prezentat, mi-a spus că ar dori să mă ajute pe partea de Marketing/Media/Comunicare. Vreau să subliniez ceva: cu toate că mă gândeam la o asemenea persoană, a venit ea la mine. Incă o dovada că legea atracției funcționează.

     Pot să spun că între timp eu și Roger suntem prieteni buni și sunt convins că acei oameni care mă urmăresc au putut să vadă o schimbare în modul de abordare a postărilor de pe rețelele de socializare, respectiv de pe blog. Consider că el este o parte foarte importantă la ceea ce îmi doresc eu să fac/să ajung. Pe această cale aș dorii să îi mulțumesc oficial pentru că este alături de mine. Nu te voi dezamăgi!

ROGER BIBU....not Federer

       Today I would like to write to you about one of the things I am most proud of since my return in this sport. When I started (or re-started) alpine skiing again there was almost nobody who was supporting me to do it. Well, as the story goes, I turned a lot of people 180 degrees in my favor. People that said I have no chance. Recently I feel like a lost a important one, but he’ll believe again soon. I’ll make him.

      Along the way I had some other surprises. People who I do not know personally are coming to join my cause. This is what this article is about. His name: Roger Bibu. Long story short, he came, presented himself to me, said he wanted to help me with the Marketing/Media/Communication part of things. Again, he came to me. I was thinking about him, but I did not know who “he” or “she” would be. Another proof that the law of attraction works.

      I can say in the meantime that Roger and I became good friends and I am sure that those of you who follow me could see a change in the way I approach things on the internet/media. I consider him to be invaluable for my future and I would like to take this time to officially thank him for joining me. I will not let you down!